Invenția Etrierului

Conform picturilor murale și altor relicve culturale descoperite în Mobei, oamenii Xiongnu ar putea fi primii oameni care au folosit etrieri.
În lipsa etrierilor, omul străvechi călărea pe cal, căci când galopează sau călăreață, călărețul stătea în șa cu picioarele în aer și trebuia să țină calul între picioare; în același timp, ținea ferm coama calului cu mâinile pentru a-l împiedica să cadă.
Vechile armate ale perșilor, asirienilor, egiptenilor, romanilor, babilonienilor și grecilor nu cunoșteau, cu atât mai puțin folosiu, etrieri; Chiar și atunci când Alexandru cel Mare și-a condus armatele prin Asia Centrală, cavalerii săi aveau picioarele încalate de fiecare parte a șeii, fără nimic care să le susțină picioarele.
Odată cu inventarea etrierului, această problemă a fost ușor de rezolvat. Originea și inventarea etrierului antic a fost întotdeauna o preocupare a cercurilor academice. Se crede că, în jurul secolului al III-lea d.Hr., China a făcut progrese mari în topire și a început să facă etrieri din cupru sau fier. Ideea inventării etrierului este probabil inspirată de experiența de a folosi ocazional o frânghie de piele pentru a face un inel și apoi de a călca pe inel. Dar până acum nu s-au găsit etrieri de metal folosiți în dinastia Han, iar cei mai timpurii etrieri unici găsiți în epocă apar pe sculpturile din sudul râului Yangtze, adică teracota ecvestră a mormântului lui Yongning în al doilea an. dinastiei Jin de Vest din Changsha. Prin urmare, „în jurul secolului al III-lea d.Hr., China făcuse progrese mari în topire și a început să facă etrieri din cupru sau fier” este o presupunere nefondată.
Din 1955 până în 1960, în Changsha, provincia Hunan, în West Jin Yongning al doilea an (302) mormânt, a dezgropat trei elemente ecvestre celadon mormânt din teracotă, a constatat că șa partea din față stângă a etrierului triunghiular, care este cel mai vechi celadon imagine etrier. Cu toate acestea, este de remarcat faptul că partea dreaptă a calului nu este echipată cu etrieri, picioarele călărețului nu au călcat în etrieri, etrierii sunt deasupra părții din față a piciorului, iar pielea etrierului este foarte scurtă, doar jumătate din lungimea piciorului uman.
În 1965, Guanyingzi, Beipiao, provincia Liaoning a excavat mormântul lui Fengsufu din Beiyan și a obținut datele fizice ale etrierilor. A murit în al șaptelea an al păcii (415). În 1983, un etrier a fost găsit în mormântul nr. 154 din Xiaomin Tun, Anyang, provincia Henan. Mormântul este aproximativ echivalent cu sfârșitul dinastiei Jin de Vest și dinastia Jin estică timpurie (aproximativ 316 ani). Un alt set de obiecte puțin mai târziu decât etrierul dezgropat în acest mormânt a fost dezgropat în mormântul dinastiei Jin de Est al lui Yuan Taizi, Chaoyang, Liaoning. Etrierii dezgropați în Xiaomin Tun nr. 154, mormântul Yuan Taizi și mormântul Feng Sufu au o caracteristică comună, adică toate sunt piese de bronz încorporate în miez de lemn, iar etrierii de bronz ale mormântului Xiaomin Tun nr. 154 și Feng Sufu sunt aurite. cu decor de aur. Au și diferențe evidente, adică Mormântul nr. 154 al Xiaomintun este un etrier, în timp ce celelalte două morminte sunt etrier dublu; În același timp, etrierii mormântului Xiaomin Tun 154 sunt incompatibili cu etrierii lungi, etrierii sunt oblati, iar etrierii sunt ușor concavi, în timp ce etrierii mormântului Feng Sufu au etrieri scurti, etrierii sunt triunghiuri rotunjite, iar etrierii sunt relativ drepte.
Pe scurt, de la mormântul Changsha Yongning 2 la mormântul Xiaomin Tun No. 154, la mormântul Chaoyang Yuan Taizi și apoi la mormântul dezgropat al lui Feng Sufu, arată că la începutul secolului al IV-lea, China poate avea etrieri, iar apariția și dezvoltarea de etrieri de la etrierii unici inițiali la etrierii dubli mai completi un astfel de proces.
După dinastiile de nord și de sud, forma etrierilor s-a schimbat treptat și, în cele din urmă, s-au format etrieri mai convenabil. În acest moment, etrierul, axul etrierului este scurtat, partea superioară a corpului etrierului este rotunjită, iar piciorul formează o margine plată largă, cu un arc ușor.